Sau mai jos:
Ochii larg închiși
Mai
multe lucruri sunt în cer și pe pământ, Horatio, decât poate filosofia ta măcar
bănui... spune un vers celebru din Shakespeare, iar poeții, pendulând între la
vie et le reve, așa cum remarcase Eugen Ionesco, erau consideraţi nişte vizionari,
nişte profeţi. Aveau o anumită intuiţie, o sensibilitate mai ascuţită decât cea
a contemporanilor lor, iar imaginaţia lor o lua înaintea a ceea ce
ştiinţa însăşi n-avea să descopere şi să stabilească decât un sfert sau o
jumătate de secol mai târziu...* Poetul vizionar, poetul profet însă nu a
dispărut, în ciuda scepticismului afișat de atunci încoace. În ciuda
curentelor, modelor și modelelor, poemul continuă să rămână un pod între lumi,
între viața practică și ordinea ideală, între un aici procustian și un dincolo
ce promite saltul în infinitul lumilor posibile, iar poetul mag, preot păgân,
pontifex – în sensul său primar, cel care face/construiește poduri- este cel
care oficiază prin cuvânt misteriile zborului între tărâmuri.Pentru aripile
crude, pentru aripile de ceară, magul călător construiește poemul ca formă de
comunicare a unui dincolo interior, abisal ori de reflexie a gândului ce vede
Câmpii Elizee ori apele Stixului.
Căderea-n sus a corpurilor grele, volumul de versuri al poetului Ioan
Es. Pop, apărut în Antologia Tracus Arte, 2012 și cuprinzând poeme selectate de
Teodor Dună, este un volum numai ochi călători, omniprezenți, la fel ca în
binecunoscuta lucrare a pictorului Ion Țuculescu. Iscoditori și misterioși,
scrutători și mistici, sfredelitori sau orbi, întotdeauna lucizi, niciodată
blânzi, sunt o prezență obsedantă, neliniștitoare, desfășurați în triumf în
rotirea poemelor, deschise precum o maiestuoasă coadă de păun, în frumusețea
lor stranie și hipnotizantă, cu acea proprietate specifică regnului animal,
conferită de tapetum lucidum, acel strat reflectorizant cu rolul de a reflecta
lumina pe retină, mărind cantitatea de lumină disponibilă acesteia și permițând
vederea pe timp de noapte. Poetul însuși, mare mag, și demiurg băutor de absint
devine un ochi ciclopic orb, închis, dar orbirea sa e orbirea de ochiul care
face doar deservicii vederii și pentru că lumina nu ajută la vedere, căci, larg
închis, el este oglinda în care se reflectă summa humanitas și este oglinda în
ale cărei ape moartea, infinitul capătă noimă, îmbrăcând rolul de creatoare de
sens, de intermediatoare între primitiv și spiritual, între timp și eternitate,
între gând și inspirație, dinamism și repaos. O oglindă magică ale cărei ape
vrăjite cheamă cititorul la o privire/reflecatre narcisistă, idolatră,
iconoclastă. Ochiul totem, ochiul larg închis împlinește ceea ce profeția lui
Eugen Ionesco îi nega, și anume capacitatea poetului profet de a dansa pe
muzica timpului: Forma sub care se prezintă actualmente literatura este
insuficientă. Imaginaţia trebuie să continue să funcţioneze. Însă, pentru ca
funcţia imaginativă a poetului să-şi recapete o anumită valoare, va trebui
să treacă un timp, ca poetul să asimileze
lumea tehnicii, care, în prezent, îl depăşeşte.” *
Ochiul larg închis deslușește în sine, în învelișul de
carne, la nivel cuantic, carne peste carne în carne sub carne iar în cel de
spirit la nivel de înaltă vibrație: înaintez prin dosul ființei,/ pe dedesubtul
ei, unde nu se află încă/ nimic închegat; crestez în genunchi/ ochi mari și mă
holbez la insul de dincolo; du-te mai departe, ins nemișcat, înaintează cu
plămânii și gura,/ ești gata să dai iar de tine
și dar ce ochi mai limpede decât al meu vede lumina în sine; vede ce
ochiul văzător n-a văzut vreodată;dumnezeu, atâta cât există, nu rezistă la
vedere,/ (...)/ el face parte din lumina
pe care / ochiul obișnuit nu o vede,/ dar o vede ochiul aproape orb
Poetul mag, profet, vizionar și demiurg desenează omul vitruvian pentru
ca apoi să oficieze o ceremonioasă disecție, trecând apoi la descompunerea
lumii în alcătuirile ei intime, nemulțumit de sine și de creația sa, revoltat
de dublul din oglindă. Dar a fost oglinda mincinoasă ori fidelă? A reflectat
Adevărul sau reflexia acestuia descompusă prin prisma cuvintelor, contaminată
de atingerea schizofrenică dintre lumi?
Desigur, ochii, ochiul, oglinda nu traduc un univers epurat, dar nici
unul fidel. Ei văd monstruos fiindcă poetul este damnat să vadă monstruos,
trădând lumea firească și revelând suprafirescul din detalii mizere din anul
subțire aș pulberii sau din absolutul profund neliniștitor: de la lumină în
sus, lucrurile devin tot mai grele/ și urcând nu te mai poți întoarce./ marea
greutate e chiar ușorul,/ când te ridici, devii greul celeilalte lumi,/ te
prăbușești în invizibil ca un sac cu bolovani.
Moartea este aici personaj bicefal, cele două capete ale sale, Hypnos și
Thanatos, veghind la căpătâiul poemelor. Ieudul, Oltețului, Pantelimonul sunt
celelalte trei nume ale purgatoriului în care a eșuat corabia nebunilor.
Sclipiri de lumină dinspre un paradis problematic sau de tăciuni dinspre un iad
inteligibil fac să danseze monstruoase umbre ca într-un sabat al vrăjitoarelor.
Calea este deschisă atât în sens ascendent cât și descendent dar un copleșitor
sentiment de inerție, paralizează orice speranță. Și aici, ca și în pânzele lui
Ion Țuculescu, negrul profund folosit cu generozitate este tratat ca o culoare
în sine, devenind personaj**.
Poemele din petrecere de pietoni și unelte de dormit cuprinse în
Antologie sunt incandescențe subcrustale, semne ale iminenței formării unui sol
nou, care va deveni terra ferma în volumele următoare.
Cu
volumul Căderea-n sus a corpurilor grele Ioan Es. Pop oferă, cu o expresie a
Mariannei Mesnil, chei care deschid
porțile sensului, sensurilor, iar sensurile sunt adânci ca rozele toamna.
*
http://media.unibuc.ro/la-vedere/solomon-marcus-despre-spectacol-ca-paradigma-universala
**
http://www.artmark.ro/catalog/index.php
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu