La margini de imperiu, note pe marginea nisiparniţelor... Placheta de versuri a poetului bistriţean Mircea Măluţ, ”Fragmente din monografiile imperiului”, apărută la Editura Tipo Moldova în cadrul Colecţiei Opera Omnia – poezie contemporană, Iaşi, 2012, este, cu vorbele poetului, ”ruga de seară a scribului”.
Mircea Măluţ propune în această colecţie de versuri un edificiu fantastic, lucrat cu o minuţie superbă, cu atenţie la detaliu şi la efect, la macro şi micro, o construcţie lucrată în materialul fin, ireal aproape, abia palpabil cu buricele gândului, visului, imaginaţiei, al unei alte lumi, din fire având ceva din lejeritatea, supleţea, fineţea, delicateţea, zborul şi transparenţa, fragilitatea firului de mătase din care e ţesută această capodoperă arhitecturală care este pânza de păianjen, sfidând gravitaţia, având aceeaşi asumată smerenie, dar şi aderenţă care captivează cititorul călător pe această margine de lumi surprinsă între coperţi, fire ireale având însă rezistenţa şi tenacitatea firelor de oţel, un edificiu lucrat cu tipic de orfevru, cu dimensiunile unei bijuterii dar cu prezenţa impunătoare a unei bazilici, având încă în plus un ceva care aruncă lumini neliniştitoare, stârnind învolburare de umbre, un edificiu proiectat într-un alt loc şi într-un alt timp, cu rost şi chip într-o altă lume pe care o locuieşte şi de care e locuit. E o lume de cerneală şi de lac negru, de străluciri fantomatice peste care se cerne pulberea tristeţilor lumii. O lume a marginii, visând doar la un bănuit ”ombelico del mondo”. Este o lume (re)prezentată nouă prin scris care e reinvestit aici cu valenţele-i primordiale de sacralitate, de formă privilegiată a comunicării cu divinul, o formă primordială în care semnul, încă nediferenţiat, încă „neizgonit” din propria-i unitate are încă şi valoare numerică şi chiar valoare muzicală, un timp fericit al semnului înainte de căderea din sacru, înainte de amestecarea semnificaţiilor, de separarea, dezbinarea, dividerea sacrelor semne-urme săpate în pietre şi tăbliţe. Poetul, îmbracă aici un rol sacerdotal dar şi mitologic, el captează în semne semnele marginii şi este prezent în acest no man”s land în patru ipostaze: aceea de scrib, aceea de ucenic, cea de călător şi cea de martor. Minunată ilustrare a rolului Poetului în cetate (în interiorul sau în afara ei şi, vom vedea, rolul Poetului în cetatea ridicată de Mircea Măluţ este acela de exilat). Arhitectura volumului se ridică elegantă din dialogul dintre aceste patru ipostaze, dintre aceste patru embleme ale Poetului, sunt cele patru voci care execută împreună compoziţia muzicală din ale cărei note se edifică lumea-poem sau poemul-lume imaginate de Mircea Măluţ. La fel ca în minunatele timpuri ale apusului imperiu de aur al Bizanţului, ”Monografiile imperiului”, ajunse la noi,(cum altfel?) doar fragmente, prezintă varianta ”oficială” a lumii de graniţă: ”Fragmente din monografiile oficiale ale imperiului” faţă în faţă cu ”Fragmente din monografiile apocrife ale imperiului”, o lume în oglindă, un joc de-a Adevărul, de-a Istoria, două feţe ale Zeului ce veghează chiar graniţa dintre lumi, pragul, Ianus, iar în cadrul perfect al acestor două emisfere, Poetul, smerit pion ascunzându-şi cu pudoare sacralitatea, se mişcă pe tabla de şah sub diferitele-i nume: scrib, călător, ucenic sau martor, jucându-şi rolul ”supt vremi” dar şi sub povara Darului, împlinindu-şi menirea pe tabla de şah, pe tabla de joc a Puterii (indiferent ce înseamnă această: timp, istorie, ”adevăr”, imperiu).
”Framente din monografiile imperiului” este o poezie a implacabilului, a îngerilor ce şi-au pierdut aripile, a lipsei de orizont, o poezie făcută cu spatele la zid şi cu faţa spre o fereastră zidită, o meditaţie gravă asupra condiţiei Poetului şi Poeziei în lume, am spune, în orice lume şi în orice timp, folosirea acestor termeni de mare încărcătură şi cu valoare atemporală şi simbolică: imperiu, monografie, scrib, călător, ucenic, martor permite plasarea în orice segment al timpului curgător, istoric, dar şi scoaterea din timp într-o dureroasă încremenire într-un continuum, într-un timp cu valoare ideală, dincolo de vremi, dar care nu face decât să dea valoare universală condiţiei de exilat a Poetului, de intrus, de străin în propria-i Cetate, de scrib însingurat la frontiera dintre lumea ”lor” şi atât de aproape de lumea de dincolo. O parabolă a vieţii asemănătoare, în unele tonalităţi, Deşertului tătarilor, dar, superioară acesteia prin condiţia asumată de a sta la marginile imperiului, nu din dorinţa vulgară de a vâna deşertăciunea lumii, trăind în ceaţa iluziei, pentru că, dimpotrivă, această lume-poem a marginii este cufundată în cea mai crudă luciditate, fără speranţă, căci lumea aceasta nu cunoaşte povestea Cutiei Pandorei, ci prin asumarea deplină, sacrificială a împlinirii destinului, ca formă de salvare şi mântuire a unei lumi imperfecte, ca garanţie a întâlnirii cu Absolutul.
În construcţia volumului, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Mircea Măluţ lucrează cu acribie la acest edificiu miniatural, în arhitectura acestuia vădindu-se dubla sa calitate: aceea de matematician şi poet. Volumul e un joc de idei, de simetrii, de geometrii, de sfere şi emisfere, de şah, cum am şi menţionat deja, de forme şi volume, de oglinzi, o desfăşurare de forţe similară celei a lui Lewis Caroll, foarte interesant de urmărit ca dans nu în ţara minunilor, nu în ţara oglinzii ci în imperiul poeziei, care, chiar în anul de graţie 2013, constrânge la rigoare, sobrietate, austeritate, muzică, formă şi clasă, ţinută... exigenţe de care proza este văduvită (iată!), şi toate acestea într-un spaţiu miniatural în care însă, Mircea Măluţ oficiază cu echilibru şi siguranţă a stăpânirii tehnicilor, dar şi cu o extraordinară voluptate a jocului, volumul descoperindu-ne aici un alt Ianus: pe de o parte, chipul înnegurat, ascetic, prins în lac negru, al poemelor, pe de alta, zâmbetul arhitectului care inventează cu încântare articulaţii şi partituri ale unei construcţii vii, care pulsează.
Mircea Măluţ propune în această colecţie de versuri un edificiu fantastic, lucrat cu o minuţie superbă, cu atenţie la detaliu şi la efect, la macro şi micro, o construcţie lucrată în materialul fin, ireal aproape, abia palpabil cu buricele gândului, visului, imaginaţiei, al unei alte lumi, din fire având ceva din lejeritatea, supleţea, fineţea, delicateţea, zborul şi transparenţa, fragilitatea firului de mătase din care e ţesută această capodoperă arhitecturală care este pânza de păianjen, sfidând gravitaţia, având aceeaşi asumată smerenie, dar şi aderenţă care captivează cititorul călător pe această margine de lumi surprinsă între coperţi, fire ireale având însă rezistenţa şi tenacitatea firelor de oţel, un edificiu lucrat cu tipic de orfevru, cu dimensiunile unei bijuterii dar cu prezenţa impunătoare a unei bazilici, având încă în plus un ceva care aruncă lumini neliniştitoare, stârnind învolburare de umbre, un edificiu proiectat într-un alt loc şi într-un alt timp, cu rost şi chip într-o altă lume pe care o locuieşte şi de care e locuit. E o lume de cerneală şi de lac negru, de străluciri fantomatice peste care se cerne pulberea tristeţilor lumii. O lume a marginii, visând doar la un bănuit ”ombelico del mondo”. Este o lume (re)prezentată nouă prin scris care e reinvestit aici cu valenţele-i primordiale de sacralitate, de formă privilegiată a comunicării cu divinul, o formă primordială în care semnul, încă nediferenţiat, încă „neizgonit” din propria-i unitate are încă şi valoare numerică şi chiar valoare muzicală, un timp fericit al semnului înainte de căderea din sacru, înainte de amestecarea semnificaţiilor, de separarea, dezbinarea, dividerea sacrelor semne-urme săpate în pietre şi tăbliţe. Poetul, îmbracă aici un rol sacerdotal dar şi mitologic, el captează în semne semnele marginii şi este prezent în acest no man”s land în patru ipostaze: aceea de scrib, aceea de ucenic, cea de călător şi cea de martor. Minunată ilustrare a rolului Poetului în cetate (în interiorul sau în afara ei şi, vom vedea, rolul Poetului în cetatea ridicată de Mircea Măluţ este acela de exilat). Arhitectura volumului se ridică elegantă din dialogul dintre aceste patru ipostaze, dintre aceste patru embleme ale Poetului, sunt cele patru voci care execută împreună compoziţia muzicală din ale cărei note se edifică lumea-poem sau poemul-lume imaginate de Mircea Măluţ. La fel ca în minunatele timpuri ale apusului imperiu de aur al Bizanţului, ”Monografiile imperiului”, ajunse la noi,(cum altfel?) doar fragmente, prezintă varianta ”oficială” a lumii de graniţă: ”Fragmente din monografiile oficiale ale imperiului” faţă în faţă cu ”Fragmente din monografiile apocrife ale imperiului”, o lume în oglindă, un joc de-a Adevărul, de-a Istoria, două feţe ale Zeului ce veghează chiar graniţa dintre lumi, pragul, Ianus, iar în cadrul perfect al acestor două emisfere, Poetul, smerit pion ascunzându-şi cu pudoare sacralitatea, se mişcă pe tabla de şah sub diferitele-i nume: scrib, călător, ucenic sau martor, jucându-şi rolul ”supt vremi” dar şi sub povara Darului, împlinindu-şi menirea pe tabla de şah, pe tabla de joc a Puterii (indiferent ce înseamnă această: timp, istorie, ”adevăr”, imperiu).
”Framente din monografiile imperiului” este o poezie a implacabilului, a îngerilor ce şi-au pierdut aripile, a lipsei de orizont, o poezie făcută cu spatele la zid şi cu faţa spre o fereastră zidită, o meditaţie gravă asupra condiţiei Poetului şi Poeziei în lume, am spune, în orice lume şi în orice timp, folosirea acestor termeni de mare încărcătură şi cu valoare atemporală şi simbolică: imperiu, monografie, scrib, călător, ucenic, martor permite plasarea în orice segment al timpului curgător, istoric, dar şi scoaterea din timp într-o dureroasă încremenire într-un continuum, într-un timp cu valoare ideală, dincolo de vremi, dar care nu face decât să dea valoare universală condiţiei de exilat a Poetului, de intrus, de străin în propria-i Cetate, de scrib însingurat la frontiera dintre lumea ”lor” şi atât de aproape de lumea de dincolo. O parabolă a vieţii asemănătoare, în unele tonalităţi, Deşertului tătarilor, dar, superioară acesteia prin condiţia asumată de a sta la marginile imperiului, nu din dorinţa vulgară de a vâna deşertăciunea lumii, trăind în ceaţa iluziei, pentru că, dimpotrivă, această lume-poem a marginii este cufundată în cea mai crudă luciditate, fără speranţă, căci lumea aceasta nu cunoaşte povestea Cutiei Pandorei, ci prin asumarea deplină, sacrificială a împlinirii destinului, ca formă de salvare şi mântuire a unei lumi imperfecte, ca garanţie a întâlnirii cu Absolutul.
În construcţia volumului, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Mircea Măluţ lucrează cu acribie la acest edificiu miniatural, în arhitectura acestuia vădindu-se dubla sa calitate: aceea de matematician şi poet. Volumul e un joc de idei, de simetrii, de geometrii, de sfere şi emisfere, de şah, cum am şi menţionat deja, de forme şi volume, de oglinzi, o desfăşurare de forţe similară celei a lui Lewis Caroll, foarte interesant de urmărit ca dans nu în ţara minunilor, nu în ţara oglinzii ci în imperiul poeziei, care, chiar în anul de graţie 2013, constrânge la rigoare, sobrietate, austeritate, muzică, formă şi clasă, ţinută... exigenţe de care proza este văduvită (iată!), şi toate acestea într-un spaţiu miniatural în care însă, Mircea Măluţ oficiază cu echilibru şi siguranţă a stăpânirii tehnicilor, dar şi cu o extraordinară voluptate a jocului, volumul descoperindu-ne aici un alt Ianus: pe de o parte, chipul înnegurat, ascetic, prins în lac negru, al poemelor, pe de alta, zâmbetul arhitectului care inventează cu încântare articulaţii şi partituri ale unei construcţii vii, care pulsează.
