Cronică nouă! De citit în Revista Luceafărul de Dimineață
sau, mai jos:
sau, mai jos:
„Rugăciunea simplei priviri” *
”Preschimbarea la față” de Eusebiu Ștefănescu
vede lumina tiparului pentru prima dată în luna august 2012. Viziune grafică:
Mircia Dumitrescu. Tehnoredactare... Astfel începe colofonul plachetei de poeme
apărută la Tracus Arte, dând seama de un volum apărut în condiții grafice de
excepție, cu o pedantă atenție la detaliu.
„Preschimbarea la față” este
un autoportret realizat dintr-un număr de autoportrete miniaturale, în maniera
consacrată de Arcimboldo, aceea de a realiza figurile alegorice prin combinarea
a felurite obiecte și viețuitoare. Eusebiu Ștefănescu ”desenează” din cuvinte
un chip transfigurat, cele 16 poeme ale ciclului de mărturisiri, sunt 16 poeme
confesiuni, 16 ipostaze ale celui ce se destăinuie, 16 portrete miniaturale
născute din combinații de umbre și lumini, de stări și culori, și care, pentru
a obține și pentru a înțelege întregul , se cer recompuse și reinterpretate
într-o imagine autoportret în care autorul însuși se va căuta pe sine până la a
se recunoaște, deoarece autoportretul acesta nu e o simplă imagine întoarsă
privirii de către oglindă și nici o simplă redefinire din alăturarea unor piese
de puzzle, ele nu arată un chip schimbat, un posibil „prosopon”, căci nu de
înfățișarea unei măști este vorba aici, ele arată ”hypostatsis”, ”substantia”, fața,
esența preschimbată.
Cele 16 poeme, de scurtă
întindere, sunt ordonate într-o dinamică dublă, atât într-un crescendo,
începând cu poemul ”m-am lepădat de vis și de culoare” și încheind cu poemul
”cu inima voi sfâșia un nor”, seria de portrete miniaturale înfățișând o
ascensiune, calea eremitului care alege să lase în urmă perechea de simboluri
”visul și culoarea” pentru o mistică ascensiune în inimă, cât și o ordine
interioară, de matrice matematică, în care poemul este un tablou cu linii de
simboluri și coloane de sugestii; o
ordonare micro și macro a poeziei.
Pilonii pe care se sprijină
universul volumului sunt privirea și rugăciunea. Privirea, de la ochi la lumină, lumina trecând
prin cuvânt ca printr-o prismă ce o desface în culori, ochiul trecând totul
prin ”închiderea ochilor – adevărata vedere” cum inspirat spune un vers din
Tabula Smaragdina. O întreagă filosofie a ochiului, vederii și privirii este surprinsă
în aceste miniaturi cu tihna și rafinamentul unui gourmet al privirii.”Ochiul
deprins”, lacrima, plângerea, dar și ”sunt orb fără zări” , ”privirea se-ntoarce
de forme respinsă”, ”s-ajung cu vederea să curăț lumina”, ”numai ea lumina”
Rugăciunea este interioară, smerită, discretă, pudică, ea se rostește prin
albastru, prin cântec și descântec, prin ”cuvânt luminat”, este ”sunet suav ce
se stinge în suflet” și cea care poate să treacă dincolo de ”hotarul de ceață”
și de ”joc”: ”se joacă de-a răstignirea lui Hristos/ - El are fața albă/ să nu
se vadă când plânge -/ Îi împlântă cuie în talpă/ neînfricoșându-se de sânge/
iar El e fericit să moară/ să moară frumos/ În orice seară/ se joacă iară/ de-a
nemurirea/ de-a răstignirea/ lui Hristos.”
Cine este cel din fiecare
poem-autoportret? Fiecare din cele 16 poeme cuprinde o posibilă ”(auto)definiție”:
”sunt cleptoman la violet”, ”sunt numai gând/ gândit de cineva mai mare”, ”sunt
trupul cotropit de timp”, ”un suflet stins”, ”sunt orb fără zări”, ”sunt pom
între cer și pământ”. Din aceste bucăți
de sine se încheagă portretul unui ”Don Quijote, călător, sătul de nemurire”,
un portret care ar fi beneficiat de pe urma unui mai intens exercițiu al
tehnicii scrierii, dată fiind și tema deloc facilă .
Seria de autoportrete
cuprinse în ciclul ”Preschimbarea la față” sunt rezultatul scrutării
interioare: autoscopie, autorevelare, auto-evocare, dar și al definirii ființei
în raport cu divinul, cu sacrul. Întrebarea ”Cine sunt?” devine ”Cine suntem?”
iar drumul de la primăvară la iarnă din cele 16 poeme-tablouri nu se sfârșește
într-un punct terminus ci abia atunci începe ”drumul ce se desparte de umblet”,
un drum de unde se poate privi ”clipa-n eternitate”. O privire ca aceea pe care Mircea Oliv o tălmăcea
astfel: ”nu e o fermecare hedonistă a privirii, ci o contemplare nesenzuală a
naturii cu o privire clară și sumară prin lumina severă a văzului interior,
făcând posibilă, pentru cine are calificarea necesară de a surprinde, uniunea
sinergică a celor două lumini. Întreg procesul creativ s-ar putea numi: rugăciunea simplei priviri.”*
·
Mircea
Oliv – Principiul grației suficiente în ”Marcel Lupșe. Un pictor”, Editura
Eikon, 2007, Cluj-Napoca
Comentarii
Trimiteți un comentariu