Cronică nouă! De citit în numărul 2 al revistei Mișcarea Literară sau mai jos:
Dacă existența ar fi un sîmbure de tihnă, atunci revărsarea vieții peste acesta ar fi îmbrățișare cotropitoare, foc și pulberi negre, ar fi torentul de lavă din fața căruia nu există scăpare, nu există milă, viața ca o explozie vulcanică, în splendoarea-i apocaliptică, nedând răgaz răgazului,starea de dinainte de viață fiind abia amintire, abia părere, cotropită cu totul de tumultul neiertător al vieții cea de toate zilele, ființa ar fi condamnată la captivitate în corpul-închisoare de cenușă pietrificată, coborârea în viață ar fi o coborâre în infern, nașterea, echivalentă cu un Vezuviu vindicativ care blochează (pentru veșnicie?) ființa în Pompeiul mortificat al acestei lumi. Și ce viață ar mai fi aceasta? Cînd să vină pe lume plînge carnea umană de urît și de spaimă/ plînge și cere răsplată/ Și ca-n basmul acela smintit i se făgăduiește orice. Asta nu este viața mea, afirmă, apăsat, ferm, decis, întrebător, rugător, suspinat, printre lacrimi, printre dinți, cu pumnii strânși, cu aripile împietrite fiecare vers din cel mai recent volum de versuri al poetei clujene Marta Petreu, o antologie a durerii dea fi, apărut la Editura Polirom, Iași, 2014, în Seria de autor Marta Petreu.
Marta Petreu nu propune în acest volum o frescă în dulcele stil antic despre existența ca haos. Lirica Martei Petreu este durerea ridicată până la punctul de incandescență care permite arcuirea ei în poeme care au străvezimea ce lasă la vedere o inimă palpitând uneori, sângerânde cele mai multe ori, fragilitatea curajoasă a emoțiilor ce se sparg la aruncarea cu pietre, numai pentrua se reinventa, într-un mozaic perpetuu, cumințenia lucrurilor rare, care spun, pur și simplu, atât de simplu și atât de tăios, că sunt cele ce sunt. Marta Petreu pune în scenă o tragedie greacă îmbrăcată însă în tonuri moderne, în tonurile de alb, negru și gri ale unei monumentale pânze statement: Asta nu este viața mea este o Guernica personală a Martei Petreu. Tragedia desenează destinul unei Femei și acelor doi frați ai săi, a căror durere bănuită doar e cântec de cor antic reliefând durerea agonică a eroinei, condamnată la acest destin care fusese nefericit de Ursitoare și blestemat de Mamă. Vine ziua vine răul de metal vine noaptea din miezul zilei. Blestemele mamei au efectul unui bombardament terifiant, neașteptat, nemeritat, mutilând o existență deja nefastă. Ochiul rău al Fatum-ului, bivolul, unul mare mă oprește la colț și mă privește tăcut/ cineva mi s-a uitat în priviri tot așa/ blând și crud ca soarta care se-mplinește oricum. Oroarea durerii, a sufletului sfârtecat, neputința de a se ridica și dea se desprinde din umbra despicată a Tatălui, de a scăpa din această nenorocire care este viața, o existență descompusă în bucăți cu de existențe străine unele de celelalte, dar toate respirând nefericirea și neavând alt orizont decât catastrofa expulzării din viața aceasta în altă viață și în altă viață, la nesfârșit: sînt un nou-născut sînt un cadavru la scăldătoare; Partida-i pierdută – să jucăm mai departe. Și peste toate, peste tot, pretutindeni sângele-fără culoare, erou de tragedie și Marea, metaforă a morții care se naște din el, spre a cărei legănare și murmur tinde sufletul ca spre cântecul de leagăn, ca spre brațele mamei ce aduc somnul, Mînia. Urîtul. Veninul. Mările verzi ale spaimei.
Aici, în acest spațiu plumbuit, Psalmii sunt revoltă iar căutarea lui Dumnezeu este tortură, Îngerii numai rânjet. Rugile nu sunt ale unui Iov ci ele devin imprecații ale unei Eve care nu înțelege izgonirea din Paradisul Repaos. Marta Petreu scrie o Evanghelie a renegaților, a celor pentru care făgăduința nu se mai poate împlini, căci Dumnezeu este doar o altă himeră, doar o altă subtilă formă de tortură. Ține minte – îmi spun - ține minte:/ un zeu se află-n preajmă dacă există o rană (...). Ține minte – îmi spun: unde există o durere/ hopa și zeii. Fiindcă pentru a continua șirul supliciilor acestei existențe tragice, damnate, dragostea este o Fecioară de fier care stoarce, încetul cu încetul, cu nesimțitoare migală, ultimele fărâme de lumină, ultimele tresăriri de speranță. Femeia abandonată scrie din groapa comună a femeilor abandonate, dar cuvintele pe hârtie nu vindecă nici prezentul și, ne spune poeta, nici viitorul după aceea nu mai este nici un fel de durere nici întristare/ îmi șoptesc/ și clasez liniștită hîrtii pun fișele în dosare așez cărțile-n raft/ după aceea or să vină alte mîini și o să umble prin lucruri/ o să vină priviri ne-nvățate cu atâta hîrtie scrisă pe o singură parte/ și-o s-o pună pe foc. Iar în fața Bărbatului Zeu chiar și blestemele sună a disperată declarație de dragoste: citesc Biblia să-nvăț blesteme: eu am stil - / sînt neagră/ sînt o zi tropicală năruită sub disperare (...). Femeia, în poezia Martei Petreu iubește total, dincolo de abandon, umilire, sfâșiere și sordida singurătate: dragostea asta de una singură/ ca Dumnezeu cerîndu-și blînd/ oricui/ iertare. Această dragoste absolută, care îndelung rabdă, care toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă, această dragoste care nu cade niciodată, chiar dacă, ne spune poeta, doare ca la facerea lumii. Tocmai această dragoste este cea care ridică Femeia nu la nivelul Bărbatului Zeu ci mai sus, fiind o cale de mântuire, de răscumpărare, de regăsire a unui Dumnezeu dorit, căutat, iubit dar în același timp, ironizat, primit cu reproș, un sentiment ambivalent de iubire-ură: Dumnezeu se întoarce la mine ca omida la frunză/ și este așa de tîrziu/ și tu/ zeul viu/ Dumnezeul tatălui meu și al meu/ te întorci cu fața la mine (...) O. Întoarcerea asta a Dumnezeului celui viu către omul său făcut de el din pământ și scuipat.
Asta nu este viața mea este cartea despre om: despre omul prins în cele omenești/ ca într-o rană. Este despre adevăr și cum poate el salva sau damna, ilumina sau înnebuni, iar adevărul este un foc furat din cer și turnat în poezie: Nimeni nu ne spune nimic. Nimeni nu ne cîntă la leagăn, ce-o să pățim/ nimeni nu ne spune din vreme (...) nimeni nu trădează secretul. Marta Petreu spune totul despre cele nespuse, luminând marile bezne din care/ e clădit cineva.
Andrea Hedeș
Dacă existența ar fi un sîmbure de tihnă, atunci revărsarea vieții peste acesta ar fi îmbrățișare cotropitoare, foc și pulberi negre, ar fi torentul de lavă din fața căruia nu există scăpare, nu există milă, viața ca o explozie vulcanică, în splendoarea-i apocaliptică, nedând răgaz răgazului,starea de dinainte de viață fiind abia amintire, abia părere, cotropită cu totul de tumultul neiertător al vieții cea de toate zilele, ființa ar fi condamnată la captivitate în corpul-închisoare de cenușă pietrificată, coborârea în viață ar fi o coborâre în infern, nașterea, echivalentă cu un Vezuviu vindicativ care blochează (pentru veșnicie?) ființa în Pompeiul mortificat al acestei lumi. Și ce viață ar mai fi aceasta? Cînd să vină pe lume plînge carnea umană de urît și de spaimă/ plînge și cere răsplată/ Și ca-n basmul acela smintit i se făgăduiește orice. Asta nu este viața mea, afirmă, apăsat, ferm, decis, întrebător, rugător, suspinat, printre lacrimi, printre dinți, cu pumnii strânși, cu aripile împietrite fiecare vers din cel mai recent volum de versuri al poetei clujene Marta Petreu, o antologie a durerii dea fi, apărut la Editura Polirom, Iași, 2014, în Seria de autor Marta Petreu.
Marta Petreu nu propune în acest volum o frescă în dulcele stil antic despre existența ca haos. Lirica Martei Petreu este durerea ridicată până la punctul de incandescență care permite arcuirea ei în poeme care au străvezimea ce lasă la vedere o inimă palpitând uneori, sângerânde cele mai multe ori, fragilitatea curajoasă a emoțiilor ce se sparg la aruncarea cu pietre, numai pentrua se reinventa, într-un mozaic perpetuu, cumințenia lucrurilor rare, care spun, pur și simplu, atât de simplu și atât de tăios, că sunt cele ce sunt. Marta Petreu pune în scenă o tragedie greacă îmbrăcată însă în tonuri moderne, în tonurile de alb, negru și gri ale unei monumentale pânze statement: Asta nu este viața mea este o Guernica personală a Martei Petreu. Tragedia desenează destinul unei Femei și acelor doi frați ai săi, a căror durere bănuită doar e cântec de cor antic reliefând durerea agonică a eroinei, condamnată la acest destin care fusese nefericit de Ursitoare și blestemat de Mamă. Vine ziua vine răul de metal vine noaptea din miezul zilei. Blestemele mamei au efectul unui bombardament terifiant, neașteptat, nemeritat, mutilând o existență deja nefastă. Ochiul rău al Fatum-ului, bivolul, unul mare mă oprește la colț și mă privește tăcut/ cineva mi s-a uitat în priviri tot așa/ blând și crud ca soarta care se-mplinește oricum. Oroarea durerii, a sufletului sfârtecat, neputința de a se ridica și dea se desprinde din umbra despicată a Tatălui, de a scăpa din această nenorocire care este viața, o existență descompusă în bucăți cu de existențe străine unele de celelalte, dar toate respirând nefericirea și neavând alt orizont decât catastrofa expulzării din viața aceasta în altă viață și în altă viață, la nesfârșit: sînt un nou-născut sînt un cadavru la scăldătoare; Partida-i pierdută – să jucăm mai departe. Și peste toate, peste tot, pretutindeni sângele-fără culoare, erou de tragedie și Marea, metaforă a morții care se naște din el, spre a cărei legănare și murmur tinde sufletul ca spre cântecul de leagăn, ca spre brațele mamei ce aduc somnul, Mînia. Urîtul. Veninul. Mările verzi ale spaimei.
Aici, în acest spațiu plumbuit, Psalmii sunt revoltă iar căutarea lui Dumnezeu este tortură, Îngerii numai rânjet. Rugile nu sunt ale unui Iov ci ele devin imprecații ale unei Eve care nu înțelege izgonirea din Paradisul Repaos. Marta Petreu scrie o Evanghelie a renegaților, a celor pentru care făgăduința nu se mai poate împlini, căci Dumnezeu este doar o altă himeră, doar o altă subtilă formă de tortură. Ține minte – îmi spun - ține minte:/ un zeu se află-n preajmă dacă există o rană (...). Ține minte – îmi spun: unde există o durere/ hopa și zeii. Fiindcă pentru a continua șirul supliciilor acestei existențe tragice, damnate, dragostea este o Fecioară de fier care stoarce, încetul cu încetul, cu nesimțitoare migală, ultimele fărâme de lumină, ultimele tresăriri de speranță. Femeia abandonată scrie din groapa comună a femeilor abandonate, dar cuvintele pe hârtie nu vindecă nici prezentul și, ne spune poeta, nici viitorul după aceea nu mai este nici un fel de durere nici întristare/ îmi șoptesc/ și clasez liniștită hîrtii pun fișele în dosare așez cărțile-n raft/ după aceea or să vină alte mîini și o să umble prin lucruri/ o să vină priviri ne-nvățate cu atâta hîrtie scrisă pe o singură parte/ și-o s-o pună pe foc. Iar în fața Bărbatului Zeu chiar și blestemele sună a disperată declarație de dragoste: citesc Biblia să-nvăț blesteme: eu am stil - / sînt neagră/ sînt o zi tropicală năruită sub disperare (...). Femeia, în poezia Martei Petreu iubește total, dincolo de abandon, umilire, sfâșiere și sordida singurătate: dragostea asta de una singură/ ca Dumnezeu cerîndu-și blînd/ oricui/ iertare. Această dragoste absolută, care îndelung rabdă, care toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă, această dragoste care nu cade niciodată, chiar dacă, ne spune poeta, doare ca la facerea lumii. Tocmai această dragoste este cea care ridică Femeia nu la nivelul Bărbatului Zeu ci mai sus, fiind o cale de mântuire, de răscumpărare, de regăsire a unui Dumnezeu dorit, căutat, iubit dar în același timp, ironizat, primit cu reproș, un sentiment ambivalent de iubire-ură: Dumnezeu se întoarce la mine ca omida la frunză/ și este așa de tîrziu/ și tu/ zeul viu/ Dumnezeul tatălui meu și al meu/ te întorci cu fața la mine (...) O. Întoarcerea asta a Dumnezeului celui viu către omul său făcut de el din pământ și scuipat.
Asta nu este viața mea este cartea despre om: despre omul prins în cele omenești/ ca într-o rană. Este despre adevăr și cum poate el salva sau damna, ilumina sau înnebuni, iar adevărul este un foc furat din cer și turnat în poezie: Nimeni nu ne spune nimic. Nimeni nu ne cîntă la leagăn, ce-o să pățim/ nimeni nu ne spune din vreme (...) nimeni nu trădează secretul. Marta Petreu spune totul despre cele nespuse, luminând marile bezne din care/ e clădit cineva.
Andrea Hedeș
Comentarii
Trimiteți un comentariu