Psaltirea lui Mihail
Andrea Hedeş
Lirica lui Mihail Gălăţanu este o sabie cu două tăişuri, iar unul dintre aceste tăişuri se numeşte Eros, iar celălalt Thanatos, iar carnea în care lunecă lama e viaţa însăşi, viaţa candidă, viaţa terifiantă, viaţa, iar în urma lamei rămâne rana, iar din aceasta izbucneşte în şuvoi poezia. O sângerare provocată, pentru a elimina fluidul... liric în exces, pentru a păstra un echilibru fragil, dar necesar, vital pentru trecerea prin această staţie care este viaţa în lirica lui Mihail Gălăţanu. Viaţa este zona gri, este tărâmul nimănui şi deşertul tătarilor este, în fapt, purgatoriul pe drumul în şi dinspre dincolo, iar vehiculul care face posibil saltul între aici şi altundeva este moartea. Cele Douăsprezece cântece înaintea naşterii erau, în fapt, cântece ale zorilor, erau cântece de jale pentru moartea dintru cele veşnice întru sânge şi carne, întru vieţuire şi vremuire. Poeme din volumele Despre cum iubesc în timp ce mor (Charmides, Bistriţa, 2013) sunt imaginea în oglindă a acestor cânturi de jale, sunt un alt fel de bocet, sunt imnuri, psalmi, cântece, rugi de pregătire a marii treceri, nu compun o carte a morţilor, ci o carte a viilor, o carte de învăţătură despre cum se trăieşte pregătindu-te de moarte, despre drumul pe sârmă, într-o extenuantă echilibristică, până la saltul care se întâmplă în necunoscutul ce se deschide odată cu ultimul drum-primul pas pe cale.
Primul pas spre acest volum este şi el unul spre o altă lume: „Orice carte de poezie trebuie să fie o chilie în care intri să te rogi,/ văruită pe dinăuntru,/ (lasă-ţi papucii afară.)// Nu carte de fală,/ ci doar o pătrăţică de rugăciune, cu o fereastră, sus,/ zăbrelită/ în care tu îngenunchi cu foc, ca un templier din vechime.// Dă-mi mie, Doamne, loc de închinăciune în carte/ − şi de slavă, şi de preamărire/ pentru tine” (Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochiului).
Rugile cântate din volumul Despre cum iubesc în timp ce mor sunt un incandescent, senzual melanj de gând păgân şi flagelare mistică. Mihail Gălăţanu este când un Orfeu care, cu lira sa, domoleşte viaţa furtunoasă ori înmărmureşte cu melancolia şi cu acutul sentiment al morţii Tartarul: „pe patul de moarte se scriu cele mai frumoase poeme. Sînt/ impregnate de pîntecul tău, zvîcnind către cer, (...) Curînd vei fi pămînt. Și eu am/ să calc, sfios, pe tine” (Pe patul de moarte se scriu cele mai frumoase poeme), când un David cântându-şi penitenţa: „Sînt un adunat de pe drumuri, Doamne, asta sînt,/ Un strîns de pe stradă al Milei Tale./ Noroc cu Tine, Doamne, ce mă mai strîngi într-un trup,/ Noroc cu tine, ce mă mai întorc în ţîţînii mei, în care/ Cu ciocănaşe argintii/ M-au prins îngerii/ Dumitale” (Un strîns de pe drumuri al Milei Tale), (de)căderea în păcatele lumii ori credinţa devoratoare la o liră care coboară îngerii pe pământ şi înalţă rugăciunea la cer. Până la urmă, acesta este Poetul, un mistic păgân pornit pe calea poeziei ca pe o strâmtă cărare ce duce, printr-un fel de nebunie mistică, la revelaţie şi care precum în legende aşa şi pe pământ, conduce la ridicarea simplului muritor la nemurire, o nemurire de care se bucură zeii, eroii şi poeţii. Pentru că, dacă în aceşti psalmi de taină a inimii, a sufletului ce-şi cântăreşte vremea rămasă Mihail Gălăţanu ne vorbeşte despre moarte, despre iubire şi din nou despre moarte, el ne aduce şi revelaţia. Când viaţa îl duce pe drumul Damascului, poetul este orbit de binecuvântarea sau poate blestemul unei păgâne veşnicii: opera este viaţa de după moarte şi învierea artistului. Este această revelaţie un balsam pe rana poetului călător prin viaţă? „Omul e Opera, cu adevărat Omul e Opera, îmi spunea prietenul/ meu Dan. Opera iese afară din cuşca plămânilor şi rupe cu mîinile ei/ gratiile coastelor, le ascultă cum pîrîie. Opera/ decalotează craniul/ şi iese.// Opera spintecă burta/ şi tot iese.// Opera e ultima suflare,/ Nu vă daţi ultima suflare/ stingând lumânări.// Pînă la urma urmelor,/ Opera ca mustul,/ Ca sudoarea,/ Ca sudoarea amestecată cu sînge,/ Tot iese Opera din voi./ Prin pori./ Prin piele.// O scot eu cu orice preţ. Opera? Dar care Operă?” (Omul şi Opera). Poemele dansează pe această revelaţie comoară un neliniştit, arzător dans al limbilor de foc aprinse de luciditate, ironie, melancolie, pesimism şi abandon. Întreg volumul este un dans, uneori sabatic, tantric, şamanic sau dans sacru sufit, dans nupţial, dans între eros şi thanatos, între om şi animalul care zace înlăuntrul lui, între om şi sacralitatea sa latentă, un dans între om şi bestie, între bestie şi înger, un dans cu frumuseţea a cărei pecete însemnează tainic toate lucrurile, inclusiv sau, poate, mai ales cărţile de poezie: „Orice poem bun e un piron care ni se bagă în cap/ Și se bate în picioare. Cu toţii suntem răstigniţi pe crucea frumuseţii./ Ni se înfig în creier cuvinte frumoase. Cu cuvinte frumoase/ Suntem molestaţi. Un fel de bătăi cu flori. Viaţa e încă frumoasă./ Și aşa va fi mereu pentru noi. Viaţa încă ne dă fiori. Suntem atît de perisabili. Atît de/ Trecători. Crucea din inima noastră însă nu trece. Suntem un carnagiu/ În mijlocul bătăii cu flori” (Orice poem bun e un piron care ni se bagă în cap).
Între patul de copil şi patul de moarte se întinde un şirag de psalmi din care se ridică, la fel ca în povestea sufită, întrebarea: „Moartea dansează oare în această lume? Cine îi pregăteşte locul dănţuirii?”.
Lirica lui Mihail Gălăţanu este o sabie cu două tăişuri, iar unul dintre aceste tăişuri se numeşte Eros, iar celălalt Thanatos, iar carnea în care lunecă lama e viaţa însăşi, viaţa candidă, viaţa terifiantă, viaţa, iar în urma lamei rămâne rana, iar din aceasta izbucneşte în şuvoi poezia. O sângerare provocată, pentru a elimina fluidul... liric în exces, pentru a păstra un echilibru fragil, dar necesar, vital pentru trecerea prin această staţie care este viaţa în lirica lui Mihail Gălăţanu. Viaţa este zona gri, este tărâmul nimănui şi deşertul tătarilor este, în fapt, purgatoriul pe drumul în şi dinspre dincolo, iar vehiculul care face posibil saltul între aici şi altundeva este moartea. Cele Douăsprezece cântece înaintea naşterii erau, în fapt, cântece ale zorilor, erau cântece de jale pentru moartea dintru cele veşnice întru sânge şi carne, întru vieţuire şi vremuire. Poeme din volumele Despre cum iubesc în timp ce mor (Charmides, Bistriţa, 2013) sunt imaginea în oglindă a acestor cânturi de jale, sunt un alt fel de bocet, sunt imnuri, psalmi, cântece, rugi de pregătire a marii treceri, nu compun o carte a morţilor, ci o carte a viilor, o carte de învăţătură despre cum se trăieşte pregătindu-te de moarte, despre drumul pe sârmă, într-o extenuantă echilibristică, până la saltul care se întâmplă în necunoscutul ce se deschide odată cu ultimul drum-primul pas pe cale.
Primul pas spre acest volum este şi el unul spre o altă lume: „Orice carte de poezie trebuie să fie o chilie în care intri să te rogi,/ văruită pe dinăuntru,/ (lasă-ţi papucii afară.)// Nu carte de fală,/ ci doar o pătrăţică de rugăciune, cu o fereastră, sus,/ zăbrelită/ în care tu îngenunchi cu foc, ca un templier din vechime.// Dă-mi mie, Doamne, loc de închinăciune în carte/ − şi de slavă, şi de preamărire/ pentru tine” (Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochiului).
Rugile cântate din volumul Despre cum iubesc în timp ce mor sunt un incandescent, senzual melanj de gând păgân şi flagelare mistică. Mihail Gălăţanu este când un Orfeu care, cu lira sa, domoleşte viaţa furtunoasă ori înmărmureşte cu melancolia şi cu acutul sentiment al morţii Tartarul: „pe patul de moarte se scriu cele mai frumoase poeme. Sînt/ impregnate de pîntecul tău, zvîcnind către cer, (...) Curînd vei fi pămînt. Și eu am/ să calc, sfios, pe tine” (Pe patul de moarte se scriu cele mai frumoase poeme), când un David cântându-şi penitenţa: „Sînt un adunat de pe drumuri, Doamne, asta sînt,/ Un strîns de pe stradă al Milei Tale./ Noroc cu Tine, Doamne, ce mă mai strîngi într-un trup,/ Noroc cu tine, ce mă mai întorc în ţîţînii mei, în care/ Cu ciocănaşe argintii/ M-au prins îngerii/ Dumitale” (Un strîns de pe drumuri al Milei Tale), (de)căderea în păcatele lumii ori credinţa devoratoare la o liră care coboară îngerii pe pământ şi înalţă rugăciunea la cer. Până la urmă, acesta este Poetul, un mistic păgân pornit pe calea poeziei ca pe o strâmtă cărare ce duce, printr-un fel de nebunie mistică, la revelaţie şi care precum în legende aşa şi pe pământ, conduce la ridicarea simplului muritor la nemurire, o nemurire de care se bucură zeii, eroii şi poeţii. Pentru că, dacă în aceşti psalmi de taină a inimii, a sufletului ce-şi cântăreşte vremea rămasă Mihail Gălăţanu ne vorbeşte despre moarte, despre iubire şi din nou despre moarte, el ne aduce şi revelaţia. Când viaţa îl duce pe drumul Damascului, poetul este orbit de binecuvântarea sau poate blestemul unei păgâne veşnicii: opera este viaţa de după moarte şi învierea artistului. Este această revelaţie un balsam pe rana poetului călător prin viaţă? „Omul e Opera, cu adevărat Omul e Opera, îmi spunea prietenul/ meu Dan. Opera iese afară din cuşca plămânilor şi rupe cu mîinile ei/ gratiile coastelor, le ascultă cum pîrîie. Opera/ decalotează craniul/ şi iese.// Opera spintecă burta/ şi tot iese.// Opera e ultima suflare,/ Nu vă daţi ultima suflare/ stingând lumânări.// Pînă la urma urmelor,/ Opera ca mustul,/ Ca sudoarea,/ Ca sudoarea amestecată cu sînge,/ Tot iese Opera din voi./ Prin pori./ Prin piele.// O scot eu cu orice preţ. Opera? Dar care Operă?” (Omul şi Opera). Poemele dansează pe această revelaţie comoară un neliniştit, arzător dans al limbilor de foc aprinse de luciditate, ironie, melancolie, pesimism şi abandon. Întreg volumul este un dans, uneori sabatic, tantric, şamanic sau dans sacru sufit, dans nupţial, dans între eros şi thanatos, între om şi animalul care zace înlăuntrul lui, între om şi sacralitatea sa latentă, un dans între om şi bestie, între bestie şi înger, un dans cu frumuseţea a cărei pecete însemnează tainic toate lucrurile, inclusiv sau, poate, mai ales cărţile de poezie: „Orice poem bun e un piron care ni se bagă în cap/ Și se bate în picioare. Cu toţii suntem răstigniţi pe crucea frumuseţii./ Ni se înfig în creier cuvinte frumoase. Cu cuvinte frumoase/ Suntem molestaţi. Un fel de bătăi cu flori. Viaţa e încă frumoasă./ Și aşa va fi mereu pentru noi. Viaţa încă ne dă fiori. Suntem atît de perisabili. Atît de/ Trecători. Crucea din inima noastră însă nu trece. Suntem un carnagiu/ În mijlocul bătăii cu flori” (Orice poem bun e un piron care ni se bagă în cap).
Între patul de copil şi patul de moarte se întinde un şirag de psalmi din care se ridică, la fel ca în povestea sufită, întrebarea: „Moartea dansează oare în această lume? Cine îi pregăteşte locul dănţuirii?”.
bun blog
RăspundețiȘtergereMulțumesc frumos!
RăspundețiȘtergere